DESPRE PLANTELE MEDICINALE

".. botanica populară la noi s-a născut odată cu poporul, a evoluat cu el şi într-însa se răsfrâng trecutul, istoria, îndeletnicirile, suferinţele şi bucuriile lui... " Traian Săvulescu (1924)

Despre plantele medicinale - Ce sunt plantele medicinale?

Prin plante medicinale înţelegem acele plante sau părţi din plantă care, prin substanţele pe care le conţin pot fi folosite la vindecarea sau uşurarea unor boli. Nu toate plantele au valoare medicinală. Pentru aceasta ele trebuie să conţină una sau mai multe substanţe active care să exercite o anumită acţiune benefică asupra organismului. Aceste substanţe se formează în plante ca urmare a proceselor metabolice ce se desfăşoară la nivel celular, localizate în interiorul unor ţesuturi specializate. Substanţele cu structură chimică bine determinată sunt cunoscute sub denumirea de principii active.

În medicină, orientările actuale sunt grefate tot mai mult pe utilizarea fitoterapiei, limitând exploziva folosire a medicamentelor de sinteză la strictul necesar. În ultimele decenii, în diverse ţări de pe continentul european s-au publicat o serie de lucrări, ce oferă  posibilitatea cunoașterii importanţei plantelor medicinale, în tratarea și  prevenirea unor maladii. Hipocrat concluziona că ”sănătatea este  bunul cel mai de preţ al omului, iar medicul este dator să aleagă calea cea mai puţin vătămătoare pentru a vindeca”. În timp, această cale s-a dovedit a fi medicina naturistă.

România, prin poziţia geografică și condiţiile pedoclimatice  prezintă o floră diversificată, conţinând peste 3600 de specii de plante superioare, spontane și cultivate, dintre care 10-12% sunt utilizate de către medicina tradiţională și știinţifică. Datorită conţinutului ridicat în  principii active, materiile vegetale sunt solicitate de către industriile de medicamente, cosmetică, dermato-cosmetică și firmele  producătoare externe. Necesitatea cultivării plantelor medicinale și aromatice decurge din ipoteza conform căreia flora spontană nu poate asigura necesarul de materie primă vegetală ce se află în plină ascensiune.

Despre plantele medicinale în istorie și nașterea fitoterapiei.

Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, meşteşugul vindecării suferinţelor umane nu a putut fi separat de plantele medicinale. Până în urmă cu un veac, aproape toate “leacurile” folosite de om erau de origine vegetală. Gradual, știința a separat ce este folositor şi ce nu din cunoştinţele medicinii populare.

Vechile civilizaţii umane şi-au adus fiecare, contribuţia la cunoaşterea şi utilizarea unui număr tot mai mare de plante medicinale. Numeroşi învăţaţi antici şi din evul mediu au cunoscut şi au consemnat în scrierile lor însuşirile medicinale şi modul de utilizare a numeroase plante.

În antichitate, referiri la plantele medicinale se întâlnesc în scrierile lui SEN NONG (2.784 î.e.n.), în China, în cărţile sfinte ale Indiei (celebrele „Vede”), în papirusurile egiptene (papirusul Ebers etc.), în lucrările unor naturalişti şi medici antici din Grecia (Hipocrate “părintele medicinii”, Aristotel, Teophrast – “părintele botanicii", Dioscoride etc.) şi de la Roma (Plinius, Celsius etc.); lucrările lui Galen (medic şi farmacist grec, care a trăit la Roma de la 30 de ani, considerat ultimul mare medic al antichităţii) s-au ocupat în mod special de fitoterapie, el a pus bazele studiului preparării medicamentelor, fiind supranumit “părintele farmaciei”. În perioada Renaşterii, între savanţii de renume care s-au ocupat şi de plantele medicinale, amintim pe Theophrastus Paracelsus (1.493 – 1.541), apoi Albrecht Von Haller (1708 - 1777) etc.

Referitor la vechimea folosirii plantelor “de leac” pe teritoriul României, menționăm că filozoful şi istoricul grec Herodot (484 - 425 î.e.n.) menţiona priceperea dacilor în folosirea plantelor pentru tămăduirea rănilor şi durerilor. Sunt numeroase documente care atestă îndeletnicirea folosirii plantelor în lecuirea bolilor de către triburile geto-dace care locuiau teritoriul ţării noastre. După cucerirea romană, cunoştinţele farmaceutice şi terapeutice ale grecilor şi latinilor au completat tezaurul cultural dac. S-au statornicit, din vechime, relaţii durabile pe linia medicinii populare între populaţiile din zona carpato-danubiano-pontică cu alte popoare indo-europene.

Paralel cu dezvoltarea chimiei, a fost posibilă şi cunoaşterea substanţelor active (principii active) din plante. Graniţele dintre medicina populară şi cea academică au devenit relative în ultimele decenii. Chiar dacă nu ne place să recunoaştem, medicina universitară modernă hipersofisticată a fost nevoită să accepte şi să preia din experienţa şi propunerile medicinii populare. Din punct de vedere istoric, medicina academică şi fitoterapia au ca origine aceeaşi ştiinţă a vindecării, legată de numele lui Hipocrat şi Paracelsus. Efectul tămăduitor al plantelor a fost experimentat şi recunoscut încă din vechime. în toate epocile fitoterapia a avut adepţi şi simpatizanţi remarcabili în rândul reprezentanţilor de seamă ai medicinii ştiinţifice. Această ştiinţă a fost transmisă oral sau în scris, iar de-a lungul vremii, cei ce posedau vaste cunoştinţe în acest domeniu şi totodată un simţ al observaţiei, au ordonat datele şi experienţele dobândite, într-un sistem ştiinţific. Arta vindecării devine ştiinţă la popoarele antice, sau cel puţin este abordată ştiinţific, plantele fiind considerate în principal mijloace curative, remedii. Theophrastus Paracelsus a folosit pentru prima dată noţiunea de principiu activ, numind acea parte activă “arcanum” sau “quinta esentia”, conturând așadar noţiunea de “principii active”.

Orientările actuale în medicină sunt grefate tot mai mult pe utilizarea fitoterapiei (tratamentul cu produse farmaceutice obţinute din plante), limitând exploziva folosire a medicamentelor de sinteză în strictul necesar. Fitoterapia constituie o reală posibilitate în terapeutica modernă, alături de chimioterapie, fizioterapie, electroterapie, igiena alimentaţiei etc. Tratamentul cu plante medicinale dă rezultate foarte bune în afecţiunile uşoare, funcţionale sau în stadiile incipiente ale bolilor. În bolile cronice, în care a apărut deja afectarea organică, fitoterapia are un rol adjuvant şi poate contribui la o parţială reversibilitate a simptomelor sau leziunilor.

Despre plantele medicinale și industria farmaceutică.

În zilele noastre, pe glob, circa jumătate din produsele farmaceutice au la bază plante medicinale, sau au în compoziţia lor principii active extrase din plante (alcaloizi, glicozide, uleiuri volatile etc.), fiind folosite în tratamentul unor boli grave de inimă, stomac, sistem nervos etc. La acestea se adaugă produsele utilizate la prepararea ceaiurilor şi în diverse industrii (alimentară, parfumerie şi cosmetică, a săpunurilor şi detergenţilor etc.). Se apreciază că, la scară mondială, se folosesc astăzi în fitoterapia populară şi “cultă” circa 20.000 de specii de plante medicinale şi aromatice, din care mai utilizate sunt circa 300 de plante. În toată lumea, îmbogăţirea sortimentului de plante medicinale şi aromatice şi diversificarea utilizării lor este în plin avânt.

Numărul plantelor medicinale a fost estimat la aproximativ 9.000. Cerinţele enorme pentru plante medicinale se manifestă atât pe plan local, cât şi pe plan internaţional. În anul 1990 de exemplu, s-au făcut importuri care s-au ridicat la cantitatea de 400.000 t, cu valoarea de 1.224 milioane dolari. Aproximativ 80 % din importul şi exportul de plante medicinale este realizat de un număr de 12 ţări din Asia, Europa şi America, care au tradiţie în acest domeniu. Principalele ţări importatoare de plante medicinale sunt Japonia, Republica Coreea, SUA şi Germania, în timp ce principalele ţări exportatoare sunt China şi India.

Despre plantele medicinale în România.

Preocuparea privind valorificarea plantelor medicinale şi aromatice din ţara noastră a căpătat un suport ştiinţific recunoscut încă de la începutul acestui secol. Merită menţionat faptul că prima staţiune experimentală din lume specializată în studiul plantelor medicinale a fost înfiinţată la Cluj, în anul 1904, punându-se, astfel, bazele cercetării experimentale în domeniul plantelor medicinale şi aromatice din flora noastră. Stațiunea de plante medicinale din Cluj, a urmărit de la început doua scopuri: “Studierea, experimentarea plantelor medicinale ce se pot cultiva” și “Găsirea mijloacelor de a putea întrebuința si valorifica plantele medicinale, ce cresc sălbatice în părțile noastre” (B. Pater - 1927). Botanişti, biologi, agronomi, chimişti, farmacişti şi medici de prestigiu din ţara noastră şi-au legat numele de cunoaşterea şi valorificarea plantelor medicinale şi aromatice.

Având condiţii foarte variate de climă şi sol, ţara noastră are o floră diversificată şi bogată. Din zona de stepă şi până în cea montană se întâlnesc felurite specii ierboase şi lemnoase, plante care cresc spontan şi un număr însemnat de plante cultivate. În scop medicinal şi aromatic, pentru nevoile interne şi pentru export în ţara noastră se recoltează sistematic, în prezent, peste 150 de specii de plante.

În România se cultivă peste 50 de specii de plante în scop medicinal şi aromatic, cu tendinţa de creştere, pe măsura sporirii solicitărilor din partea industriei chimico-farmaceutice, a altor beneficiari interni şi a posibilităţilor de stimulare şi de valorificare tot mai eficientă a acestor produse la export.